Powered By Blogger

marți, 26 ianuarie 2021

EROUL

0
 
De la © Nevit Dilmen, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1497089


EROUL



„Cel care va încerca să își salveze sufletul cu siguranță îl va pierde”

 

Citeste tot »

sâmbătă, 9 ianuarie 2021

TAINA

0

 

TAINA




Ghid explicativ : 

Ieșua - Prenumele vechi evreiesc a lui Isus este Ieșua (arhaic Iehoșua), „ישוע”, care înseamnă „YHWH mântuiește”. 

Yona – numele de botez a Sfântului Petru. 

Kefa – Piatra în aramaică , limbă vorbită pe teritoriul Israelului în secolul I – poreclă dată de Isus lui Petru de unde mai târziu i-a venit și numele – Petrus – Piatră în latină. 

Lilith – Prima soție a lui Adam care nu acceptat dominația sexuală și l-a părăsit pe Adam. Acesta a fost momentul în care Dumnezeu i-a dăruit-o lui Adam pe Eva, cea cuminte și supusă, exact opusul lui Lilith. 

Samael – Unul din îngerii lui Dumnezeu care avea sarcina de a încerca credința oamenilor – Creștinimul îl transformă în Diavol, mai târziu în înger căzut și Satană. Evreii încă îl consideră înger și atribuie credința creștină unei traduceri greșite a cuvântului dușman – vrăjmaș. 

YHWH – Numele în Aramaică a lui Dumnezeu , considerat mult timp un secret al inițiaților. 

Gabriel - „Gabriel” (Gavril sau Gavriil) semnifică în limba ebraică ”Dumnezeu este puterea mea”. În tradiția ebraică Gabriel a fost și îngerul pedepsei divine. Ridicat mai târziu la gradul de Arhanghel – castă superioară de îngeri. El are un rol foarte important și în Islam, Mahomed afirmând că Gabriel (Djibril), cel cu 140 de perechi de aripi, i-ar fi dictat Coranul, vers cu vers. În tradiția islamică, Gabriel este considerat a fi spiritul divin al adevărului. 

Loginus – soldatul roman care l-a străpuns pe Isus pe cruce cu o lance. Numele soldatului roman era necunoscut, dar în perioada medievală i s-a spus Longinus (latinizat din grecescul lonche (λόγχη), ce înseamnă lance). 

Citeste tot »

sâmbătă, 2 ianuarie 2021

MAGUL

0

 




MAGUL 


Capitolul I 


    În munții păduroși din Nordul Europei pe vremea când munții erau încă acoperiți de păduri dese, întunecate, pline de brazi uriași erau multe orășele ce trăiau din exploatările forestiere, comerțul cu lemn și produse din el. Aceste comunități în genere erau izolate, ei coborând în jos la vale să vândă lemnul sau comercianții mai mari din marile orașe urcau la ei cu șiruri de care uriașe și achiziționau lemnul.
Citeste tot »

duminică, 13 decembrie 2020

ZBORUL

0

 



ZBORUL 


Introducere: 

    Una din zece persoane pe parcursul vieții au o experiență extracorporală. În ce constă ea? Pentru cei care nu au trăit-o, e acea experiență în care îți părăsești corpul fizic trecând în alt plan, deobicei numit astral. Unii au această experiență în timpul unei intervenții medicale dificile, alții în urma unor accidente , a unui somn profund pe calea visului și alții cu adevărat speciali o obțin prin meditație și pretind că o pot controla. Da au existat cazuri când afirmațiile celor care s-au întors din călătoria lor au putut fi verificate, pacieți care au stat pe ”tavan” cât s-a desfășurat operația și au povestit-o, oameni care cu ajutorul meditației povesteau despre locuri, oameni și mai rar timpuri pe care nu le văzuseră niciodată. Cu toate astea comunitatea științifică încă este reticentă în a aprofunda acest fenomen fiind categorisit mai degrabă ca fenomen ”paranormal”. 
    În general s-a constatat că aceste experiențe extracorporale schimbă personalitatea indivizilor în general în bine, devenind mult mai interesați de spiritualitate, de oameni și ideea de bine în general. 
Citeste tot »

marți, 8 decembrie 2020

Serenitate

0

 



Serenitate 


Introducere: 

    Ați observat vreodată un om senin, liniștit și fericit ? Eu am întâlnit câtiva. Plini de serenitate. Cumva toți aveau câteva caracteristici. Aveau majoritatea o vârstă, trecuți de a doua tinerețe sau chiar bătrâni. În general sunt oameni cu o vastă experiență de viață. Și mulți dintre ei sunt , paradoxal, singuri. Nu spun că toți sunt așa dar așa i-am văzut eu. 


Capitolul I 


    În cele ce urmează o să vă spun povestea unuia dintre ei cu adevărat special. George sau nea George așa cum îl știa toată lumea. Profesor de muzică. Locuia într-un bloc de garsoniere în București, ieșise de mult timp la pensie și încă mai medita câțiva copii pentru muzică și cântatul la flaut. George, pe lângă calitățile excelente de profesor cânta la flaut ca un zeu. Fusese curtat de orchestra Filarmonicei Naționale dar nu a dat curs niciodata curs invitațiilor de a face parte din orchestră. I s-a părut tot timpul că ar pierde contactul cu meseria lui dragă și cu copiii pe care îi iubea. 
    George avea în jur de 70 de ani și locuia singur, nevasta îl părăsise din motive necunoscute acum 10 ani. Era un om foarte amabil care saluta zâmbind pe toată lumea cu acea sclipire în ochi care o avea când privea fiecare om. În fiecare seară ieșea seara la o măsuță din fața blocului cu o mică sticluță de coniac pe care o consuma cu sorbituri lungi, pe îndelete și fuma 2 țigări. Acesta era ritualul lui zilnic indiferent de vreme stând uneori în ploaie sau furtună pentru asta. Ieșea în fiecare seară la aceeași oră ca un ceas. La ora 22 era pe băncuță. Apoi intra în casă și cânta la flaut încă câteva ore bune. 
    Când ieșea pe băncuță nu de puține ori mulți vecini erau pe geam, zeci de ochi răutăcioși îl urmăreau cu nesaț. Din când în când câte un geam se deschidea și se auzea: 

- Să te ia dracul ! 

- Lua-te-ar moartea de moș nenorocit ! 

- Termină cu cântatul noaptea idiotule, deranjezi tot blocul ! 

- O să îți dau foc la ușă într-o noapte! 

    George nu răspundea nimănui. Urca senin pe scări la etajul doi și cânta arii de muzică clasică cum numai el putea să o facă. Vecinii băteau în țevi băteau la ușă dar părea că nimic nu îl poate convinge să înceteze. Au făcut reclamație la poliție, dar poliția renunțase să mai vină dintr-un motiv necunoscut să îi mai dea amenzi domnului George. Vecinii bănuiau că avea pile, că medita copilul vreunui grangure important. 
    În 2 – 3 ani omul nostru adunase ura întregului bloc, zeci de bătrâni răutăcioși, așa cum doar ei pot fi, discutau numai de asta. 

- Ai văzut? Iar a cântat da. Nenorocitul ! 

- Trebuie să facem ceva. 

- Trebuie omorât îți zic eu. Nu merge altfel. Îl otrăvim. 

- Dacă eram mai tânără îi dădeam foc la ușă, mă jur că așa făceam. 

    Tinerii din bloc, care în general erau chiriași, au trecut la acțiune, îi mai trageau câte o scaltoalcă peste ceafă. 

- Bă ți-am zis să nu mai cânți ! Vrei să te bat? Îți sparg dracului proteza aia cu o bucată ! 

Paradoxal, George se scuza mereu. 

- Da, da, numai cânt, nu am știu că vă deranjează. Mii de scuze ! 

    Intra în casă și după aproximativ o oră se auzea încântătorul sunet de flaut pe arii de Bach sau Mozzart. Tinerii au renunțat la practicile golănești deoarece a doua zi îi saluta vesel și amabil cu ochii lui albaștri gri scântâietori. 

- Bună ziua tinere ! Să iți fie ziua frumoasă și senină ! George îi saluta el pe toți indiferent că nu îi răspundea mai nimeni. 

    În timp, tinerii au simțit o rușine față de el și l-au lăsat în pace. Cumva inima lor tânără a simțit că era un om bun și poate își pierduse mințile sau poate pur și simplu iubea să cânte la flaut. Până la urmă și ei dădeau muzica tare, nu se culcau oricum la ora la care cânta moșul, sau aveau căștile pe urechi la jocuri pe calculator. 
    După un timp chiar și cei mai răi dintre ei începuseră să îi răspundă. 

- Salut nea George ! Ce mai faci? 

- Uite ies să fumez o țigară, nevastă-mea nu mă lasă să fumez în casă. 

- Dar mata parcă ai divorțat nu? 

- Nu, a plecat ea așa un pic, se întoace, și nu vreau să fie miros în casă. 

- Bine George. Ce ne cânți în seara asta? 

- Să vedem, să vedem, niciodată nu se stie ce vine dar parcă astăzi îmi e dor de ceva liniștit de meditație. 

    Era un pic ciudat ca George să vorbească de soția lui pe care nu o văzuse nimeni de 10 ani dar na, tinerii au trecut peste asta, moșii, așa sunt ei mai ciudați. 
    Dar pe măsură ce tineri îl simpatizau mai tare ura celorlalți bătrâni se întețea teribil. Aruncau cu apă pe el de la balcon. Una din bătrâne începuse să colecteze urină special pentru asta. Faptele lor deveniseră de un macabru absolut. Unul din bătrânii ce deabia se deplasa cu un cadru prin fața blocului fusese găsit de administrator imobilizat în fața ușii profesorului de muzică cu pantalonii în vine prăbușit în propiile fecale. Încercase cu un efort teribil să își facă nevoile în fața ușii…. 

- Eu ti-am zis să îi dăm foc la ușă ! se auzi din nou vocea chinuită de răutate în fața blocului, a uneia din bătrâne ce repeta asta, obsesiv, de câteva zile. Da ! Da ! Să îi dăm foc la ușă. Are ușa de lemn, știu eu, o să ardă ca șobolanul în casă. Asta trebuie , da ! 

- Bună seara doamnelor ! Viața e frumoasă , suntem încă aici, le salută George din mers zâmbind. Doamne, ce zâmbet avea acel om...senin și profund. Îți putea umple ziua numai să îl vezi. Numai că inima bătrânilor din bloc era consumată de viață. În ei mai rămasese doar rutina și răutatea. Da, răutatea care devea mai vicioasă și hulpavă pe măsură ce timpul trecea. Răutea creștea, în acei bătrâni fragili, alimentată de ură și intoleranță la ceva nou, frumos și senin. 


Capitolul II 


    Era noapte, ora două. O liniște nefirească se instalase în bloc, George terminase de mult cântarea. În blocul cu pricina clipeau neoanele chioare pe casa scării. Se auzi un scârtâit de ușă prelung și niște pași târșâiți cu greutate. O umbră mică șe mișca pe casa scării și urca greu scările. Ajunsese în fața ușii lui George. Era bătrâna noastră cu o sticlă de gaz lampant în mână. Stropii cu mișcări tremurânde ușa. 

- O să ardă ca un sobolan în casă așa trebuie da ! 

Cu mâinile agitate scoase din sorțul ponosit un chibrit. După mai multe încercări aprinse un băț de chibrit și atinse cu flacăra ușa care se aprinse încet la început. Bătrâna făcu un pas în pas în spate și privea ușa ce ardea ca o torță. Flacăra se oglidea în ochi ei și o făcea să pară cu 30 de ani mai tânără. Satisfacția din ochii ei nu poate fi descrisă în cuvinte pentru că ar fi ca și cum ai ști cum te privește un demon bătrân, apărut cu mult înainte ca orice religie să însemne ceva. 
Bătrâna se îndepărtă cu aceeași pași târșâiți și intră în casă. 
    Andrei , tânărul care îl necăjise pe George mult timp, se întorcea din parcul din cartier când zării de afară apartamentul profesorului arzând. Se repezi pe scări, zării lângă ușa acum căzută sticla de gaz și intră in garsoniera cuprinsă de fum și foc. Îl zării pe Geoge în pat înconjurat de flăcări. Aruncă geaca de pe el pe flăcări și îl târî afară pe scări și apoi în fața blocului. O mulțime de ochi priveau la geam, în întuneric, tăcuți și răi. 

- Andrei strigă doar : - Criminalilor ! 

    Apoi se aplecă peste George. Respira. Încet și aproape imperceptibil dar respira. Scoase telefonul, sună la pompieri și salvare, se repezi cu un stingător din mașina părinților și stinse ce mai era de stins în casă și apoi așteptă tăcut lângă bătrân până când acesta a fost ridicat de medici. 
    În acea seară Andrei plecă singur spre secția de poliție unde era cunoscut ca un tânăr ce face probleme și povesti tot ce știa și ce văzuse. 
    Timpul a trecut încet 3 zile , cu o liniște mormântală în blocul lor. Oamenii se priveau greu unii pe alții , rușinați de bucuria ce o simțeau. Bătrâna de la etajul 1 cobora periodic în fața blocului și privea geamurile înegrite și crapate de la etajul 2, ale apartamentului profesorului. Discret au trecut prin bloc, inspectorul de pompieri, un ofiter de poliție cercetând apartamentul. 

    A treia zi în fața blocului au sosit 2 dube de poliție cu 2 ofițeri și doi jandarmi care au început să sune pe la uși. Părea un spectacol ireal cum rând pe rând, batrâni cu bastoane, cu cadru, erau duși cu sprijin și ajutor în dubă. Trecătorii se opreau și priveau contrariați acest spectacol. Nu au existat comentarii sau admonestări la adresa polițiștilor pentru că totul s-a desfășurat în liniște. Bătrânii erau tăcuți și liniștiți. 
    Andrei privea cu gașca lui deoparte toată aceasta procesiune. La final ofiterul ce conducea operațiunea se uită în jur, îl zării și îi spuse: 

- Cred că ar trebui să vii și tu. Nu pentru declarație, ai dat-o deja. O să îți prezint pe cineva. Andrei se desprinse tăcut de grup și îl urmă pe polițist pe locurile din față ale dubei. Au mers în tăcere până la secție. 
    Bătrânii au fost duși să li se ia declarații și amprente iar tânărul nostru a așteptat pe hol. Au fost duși toți apoi într-o sală mai mare și asezați pe scaune ca într-o sală de curs unde intră ofițerul.

- Mă numesc Dumbravă Ninel – inspector principal de poliție. Țin să vă anunț că domnul profesor Geoge Popescu este bine. Mâine va fi externat. Doamna Ionescu Raluca, cea care a dat foc apartamentului va fi internata intr-un institut de boli mentale întrucât considerăm că este prea în vârstă pentru a suporta regimul de detenție și este oricum afectată de evenimente necesitând tratament psihiatric de specialitate. 
    Urmă apoi o pauză în care polițistul îi privi îndelung pe bătrâni studiindu-l pe fiecare. 

- Domnilor, nu știu ce aș putea să vă spun. Domnul George a fost profesorul meu de muzică în generală...eu unul nu îmi găsesc cuvintele pentru ce ați făcut dumneavoastră. Dar o să vă prezint pe cineva care dorește să vă spună câteva cuvinte. 

    Deschise ușa și ieși. Imediat intră în sală o doamnă în vârstă, mărunțică cu părul prins în coc, îmbrăcată elegant, cu o privire dârză din ochii ei migdalați. Chipul ei era încă frumos, amintind de o prințesă asiatică. 

- Bună ziua, mă numesc Ana-Maria Tomoc, sunt fosta soție a domnului profesor George Tomoc. 

    În sală se așternu liniștea. Ana-Maria fusese balerină la Opera Națională. A avut o poveste de dragoste de basm cu George. Îl cunoscuse la mare, vara, dimineața la 5 pe plajă, când el cânta sigur pe plajă la flaut, ea venind de la un spectacol. A venit lângă el fără cuvinte și a început să danseze ca o zână vrăjită de flautul lui Pan.
    Povestea lor s-a întins 35 de ani iubindu-se ca în prima zi deși ea nu a reușit să îi dăruiască un copil. 
    Dar undeva acolo destinul a țesut o soartă rea pentru ei. George a avut un atac cerebral care a părut minor în primele zile după tratament. Dar pe măsură ce trecea timpul, George a început să aibă pierderi de memorie din ce în ce mai dese și mai profunde. În cele din urmă uitase ultimii 30 de ani și uita de pe o zi pe alta ce se întâmpla. 
    George avea o dramă în fiecare zi în care o vedea pentru că nu o recunoștea și întreba de Ana a lui , Ana cea frumoasă ca o zână, pe care o iubea, nu străina aceasta în vârsta din casă. Pe parcursul zilei reușea să îl liniștească să îi explice cine e el acum și cine e ea. 
    El adormea în hohote de plâns iar ea renunțase oricum la somn, pentru că nu mai venea. A doua zi o lua de la capăt într-un nesfârșit coșmar. Doctorii i-au spus ca se stabilizase undeva la 5 ani de la căsnicie, când el avea 30 de ani și ea 25 și că e bine că e lucid și boala nu avansează. 
    Au reușit un proges când ea a încercat să îi găseasca din nou copii la meditație. Cumva odata cu ei un mic miracol s-a întâmplat. A început să îi rețină pe ei, pe copii, putea desfășura lecții. Și a început să o țină minte și pe ea așa ca pe cineva familiar. În timp, Ana a renunțat să mai spună cine e, era menajera. El îi povestea ore întregi de Ana a lui cea pe care o cunoscuse pe plajă. Cumva mintea lui umpluse golurile poveștii cu o Ana care se supărase și plecase la parinți dar el știe că îl iubește și se întoarce. 
    Ana nu a mai putut sta acolo. A divorțat și a plecat. Îi trimitea ea copii la meditație, explicând părinților ce profesor desăvârsit este și că problema lui nu afectează deloc procesul de învățarea. În timp toți cei meditați de el au avut mare succes așa că în final cazul lui devenise cunoscut în oraș. Poliția l-a lăsat în pace deși vecinii se plângeau. Iar ea continua să îi trimită copii sperând că într-o zi o să își aminteasca de ea Ana, o doamna în vârsta cu ochi încă frumoși și nu zâna de pe plajă. 
    Acest lucru nu s-a întâmplat însă, George, în mintea lui era un tânăr profesor de muzică senin și plin de serenitate care o lua în fiecare zi de la capăt: cânta, privea lumea ca pe o minune și o aștepta pe Ana care plecase un pic. 
    Povestea îi făcu pe toți bătrânii să plangă. Ana ieși din sală și se îndreptă spre stația de tramvai. Undeva pe trotuar era Andrei. 

- Trebuia să rămâi. El nu mai știa cine ești dar tu știai cine e el. 

- Nu copile, nu am plecat că nu mai știa el cine sunt. Am plecat pentru că nu mai știam eu cine sunt. 

Și Ana se pierdu în mulțime. 


Capitolul III 


    Trecuse un an de la întâmplarea noastră. Vecinii reparaseră apartamentul domnului George. Unii din ei îl insoțeau seara la ritualul cu coniacul. Se adunau seara în fața blocului ascultând cum cânta cu geamul deschis. Cu timpul au reușit să îl determine să le cânte afară în fața blocului. Răutatea aceea se schimbase în ceva minunat. Bătrânii povesteau prin piață mândri de ce vecin minunat aveau. El era mereu fericit și bucuros să le cânte. În unele seri reușea să îi adune și pe cei tineri. 

    Andrei venea destul de des să îl asculte sau să vorbească cu el la un coniac. În una din seri o zări pe ea cum îi privea din umbra unui copac. Andrei știu din prima că e ea fără să o distingă din umbră. Apoi se uită la George care cânta cu foc în mijlocul tinerilor care îl priveau vrăjiți. George închisese ochii ca și cum o simțea… pe ea Ana , zâna de pe plajă. 


Epilog: 

De multe ori uitarea e o binecuvântare. Ascultați flautul și lăsați trecutul să treacă. 

Bunus aici : Flaut 



Citeste tot »

miercuri, 25 noiembrie 2020

Cadoul

0

 




Cadoul



    O zi de vară toridă. Michael tocmai își termină tura de antrenament cu bicicleta îndreptânduse într-un ritm lejer spre casă. Pe marginea drumului zări un bătrân îmbrăcat ponosit și prăfuit care părea că are dificultăți mari în a se deplasa. Se opri din pedalat, puse bicicleta sprijinită de un pom și se îndreptă spre bătrân care se deplasa clatinându-se și târânduși picioarele de asfalt. 
Se apropie de el și îl întreabă: 
- Bătrâne ai nevoie de ajutor?
Omul se uită la el ca năuc și îi spuse: 
- 12 vieți am trăit. Mi-a murit toată familia de holeră. Omul avea niște ochi arzători în cap cum numai cei care își pierd mințile pot să aibă. Paradoxal avea chipul unui om între două vârste maxim 50 de ani dar gârbovit ca unul de 80.
- Te pot ajuta cu ceva? spuse Michael ușor speriat de privirea omului.
- Da, vreau să uit, să uit tot! Vrei cadoul meu?
Era clar că omul trecuse printr-o traumă serioasă și își pierduse mințile.
- Nu vreau nimic de la tine bătrâne, vreau doar să te ajut să ajungi acasa și îi întinse bătrânului bidonul cu apă.Omul întinse mâna și bău cu nesaț.
- Vreau sa uit, vreau să uit tot, te rog ia cadoul meu.
Michael încetase să mai fie speriat deoarece batrânul părea inofenșiv.
- Ce cadou omule? Despre ce vorbești?
Omul scose de sub haină o cutie de tablă veche. Cadoul e aici. Michael luă cutia și o deschise amuzat. Era goală. Era clar că omul îşi pierduse mințile.
- Nu merge așa, spuse bătrânul. Trebuie să plătești pentru el.
- Ce cadou e ală pentru care plătești?
- Plătești transferul, cadoul e gratis.
- Și cât costă moșule? Zise Michael amuzat intuind un truc al unui nebun ce vrea să facă rost de bani de băutură.
- Toti banii pe care îi ai la tine.
Michael începu să râdă. 
- Bine domnule uite 5 dolari. Sunt toți banii pe care îi am la mine.
    Bătrânului i se aprinseră ochii în cap și înșfăcă hulpav bancnota mototolită de 5 dolari apoi îi înmână cutia lui Michael.
- O deschizi acasă, e mai bine. Bătrânul se îndepartă rapid cu mersul târșâit dar parcă ceva mai vioi. 
Michael luă cutia amuzat convins că a pierdut 5 dolari degeaba pe o cutie goală și farsa unui nebun. Merse pe jos pe lângă bicicletă până acasă unde aruncă cutia pe masa din living și plecă la duș uitând complet de bizarul cadou. 
    Viața pentru Michael a continuat la fel ca și până acum încå o săptămână până când dădu din întamplare peste cutia veche. O luă și se îndreptă cu ea spre coșul de gunoi amintindu-și amuzat de nebunul cu ochi arzători. Își aminti de ultimele cuvinte adresate de stråin: „să o deschizi acasa e mai bine„ . Cu o oarecare ezitare o deschise. 
    Înăuntru era o hârtie îngălbenită de timp. Ia te uită se gândi Michael, moșul a făcut un ultim truc. Puse cutia alături și desfăcu hârtia. Era un text lizibil scris cu litere clasice cu un scris de mână elegant cum nu mai vedeai în zile noastre. Îl citi cu intrigare:
„Ai trăit 11 vieți până acum. Vei primi drept cadou amintirile fiecărei vieți, cunoștința și înțelepciunea lor. Folosește-le pentru viața asta și la timpul potrivit dă cadoul mai departe. Cadoul nu trece mai departe decât dacă este dorit și plătit." 
    Michael mai citi o data textul, mototoli hârtia, o arunca la coș împreuna cu toată cutia. 
    Uită de asta toată ziua. Dimineața își sărută soția mâncă două ouă ochiuri, iși duse copilul la grădiniță si se grăbi spre muncă unde avea de făcut un raport urgent despre situația vânzărilor pe coasta de vest. 
    Ajunse la muncă redactă raportul și îl trimise pe mail șefului de departament după ieși la țigară și o cafea cu colegii din departament. După un timp primi un mesaj pe telefon de la domnul N seful de departament. "Michael, ugent la mine" Plecă urgent spre biroul șefului.
- Bună dimineața.
- Bună dimineața Michael. Ce e asta? Faci glume în perioada asta? Nu avem timp de așa ceva. Raportul ne trebuia ieri. Transmite urgent raportul și lasă glumele sau altfel pun pe altcineva în locul tău.
- Ce are raportul meu domnule? L-am întocmit corect ca deobicei.
Seful întoarce monitorul furios: 
- E în franceză glumețule ! Ieși de aici și refă raportul până nu te dau afară !
Michael se repezi în birou cuprins de panică și convins că setările de limbă îi jucaseră o festă sau tâmpiții de la IT îi făcuseră una din glumele lor proaste.
Refăcu în grabă raportul și îl trimise. Apăsă send dar apoi năvăli în capul lui întrebarea: Cum a refăcut raportul așa repede? Practic trebuia scris din nou... tradusese textul. Dar el nu știa franceză, făcuse ceva cursuri de spaniola dar cam atât.... Buimăcit de eveniment iși adusese aminte de răvașul aruncat. 
    Intră din nou pe mail copie o parte din text și îl dădu pe google. Descoperi cu stupoare că scrisese într-un dialect franțuzesc parizian care disparuse de 300 de ani. Gândurile încep să dea năvală, „ai trăit 11 vieti”. REÎNCARNAREA. WAW ! O veselie fără margini năvălise pe el. Știa pariziană, ce tare, cât de amuzant, cine știe câte altele va descoperii că știe.
    Primi feedback-ul pozitiv de la șeful de departament și își petrecu restul zilei cercetând pe internet cazurile documentate despre această situație. Nu crezuse niciodată în prostiile astea, destin reîncarnare, karma și restul. Descoperi că sunt destul de multe cazuri de Xenoglosie, oameni care se trezesc cunoscând limbi necunoscute.
    Pleacă bucuros de la muncă încântat de noua lui condiție, de tot ce aflase. Intră în casa adresându-i soției câteva cuvinte în pariziană și amuzându-se mult de reacția ei. Momentan amână să îi explice cum a ajuns în situația asta , îi spuse doar că a descoperit accidental asta și că s-a documentat de apariția acestor cazuri.
    Pe seară când urmăreau show-ul favorit al familiei îi apăru în memorie amintirea focoasei lui logodnice din Parisul anului 1654, Marlene cea cu părul de foc și apetitul sexual al unei adolescente. Se uită la soția lui și roșii până în vârful urechilor, simținduse de parcă a înșelat-o. Plecă rapid în baie și se răcorii cu apă rece pe față rânjind ca un idiot în oglindă , rememorând amintirile cu frumoasa roșcată la care tocmai avea acces.
Se întoarse pe canapea plin de o încredere înterioară și veselie. Săptămânile ce au urmat descoperi că fusese vizitiu în Paris și că știa să călărească. Merse cu familia la un centru hipic, uimind atât familia cât și instructorul, punând echipamentul pe cal singur și stăpânind calul cu o siguranță și fermitate de invidiat. Viața i se transformă încet și sigur în ceva minunat.
    Viețile lui anterioare, în următoarele luni, i se dezvaluiră încet ca foile de ceapă accesând informațiile matematicianului de la 1850, mecanicului de la uzina de camioane din anii 30, marinarul englez al anilor 1300, dama soioasă de companie din Londra anilor 1700 și multe altele. Practic erau puține domenii în care el să nu știe câte ceva. Iși uimi prietenii cu noile lui abilități, promovă la muncă cu lejeritatea unui om sigur și încrezător, colegii de la IT nu îi mai puteau face farse pentru că matematicianul din el îl ajută rapid să învețe caracteristicile limbajelor de programare, căpătând rapid respectul tuturor. Își recucerii soția , dezvoltând o relație sănătoasă și frumoasă cu ea în ciuda a multor ani ce trecuseră de când relația se șubrezea în rutină și lipsă de comunicare. Viața lui devenise un vis. Încet, încet, uită de bătrânul cu ochii de foc și cadoul lui, integrase totul în ființa lui si era un nou om: Michael cel care REUȘISE.



Capitolul II 


    Trecusera 7 ani de când Michael primise cadoul. Era deja un om înstărit. Se mutase într-o casă mai mare, mai apăruseră doi copii, era șeful departamentului de vânzări. Un om de succes. Publicase deja articole în reviste de specialitate despre tehnici de vânzare în Europa și se pregătea de o nouă avansare fiind propus ca partener în firmă cu portofoliu de acțiuni și beneficii.
    Era o duminică leneșă, care scurgea încet pe marginea piscinei urmărind copiii cum se zbenguiau în apă. O senzatie de tristețe se abătu asupra lui ca o apăsare fără un motiv evident. Se ridică din sezlong și se îndreptă spre casă să se întindă în pat. Adormi și visă greu, imagini amestecate de neînțeles. Când se trezi avea ochii în lacrimi și se simțea obosit. Se târâ încet până în living de unde luă o sticla de rom și ieși la aer pe terasă. Aerul rece de seară de la sfârșitul luni august îi făcea bine. Își turnă un pahar dublu de rom pe care îl sorbi încet cu înghițituri lungi. Nadia tocmai ieși să il vadă.
- Ești bine Michael? Te văd abătut.
El o privi îndelung de parcă încerca să înțeleagă cine e. Apoi răspunse molcom :
- Da, sunt bine. Am visat urât. Am zis mereu că somnul de după-amiază mai mult obosește și îți dă stări ciudate.
Ea se așeză lângă el la masă și își puse și ea o gură de rom. 
- Ai terminat proiectul pentru mâine? Trebuie să îl prezinți înaintea consiliului de administrație înainte de promovare.
O privi ca pe o străină, simțea că ar dori să fie singur, de ce venise lângă el?
- Da, e gata. Totul e pus la punct.
- Diseară las copiii la mama, ieșim să sărbătorim. Mergem la restaurantul nostru favorit și îi chemăm și pe prietenii nostri George și Ana.
- Da, bine, așa facem.
Își amintea vag de un anume George, iar de Ana deloc… Ce se întâmpla cu el? Despre ce vorbea ea? Ea îl sărută pe buze și intră în casă.
- Mă duc să culc copii , mă găsești în pat, sunt obosită, am robotit toată ziua în timp ce tu ai sforăit în pat. Plecă chicotind așa cum doar femeile fericite o fac.
    Michael rămase pe terasă și își mai turnă un pahar. Degeaba. Asta nu îl mai ajută. Începu din senin să plângă. De ce plângea? Era totul bine. Ce se întâmpla cu el? Poate era o depresie de moment. O vizită la psiholog nu ar strica își zise el. Și cu acest gând încurajator întră în living. Deschise televizorul la meciul de duminică seara de fotbal. Asta îi mai alungă din starea tulbure. Adormi pe canapea având din nou un somn greu și zbuciumat. Dimineața se trezi în zumzetul copiilor din bucătărie care deja luau micul dejun.
- Hai Michael trezește-te că e târziu, ai exagerat cu romul, ai adormit pe canapea și deja copii trebuie duși la scoală. Ești și în intârziere la muncă. E o zi importantă astăzi pentru noi.
- Michael se duse la baie și făcu un duș scurt se schimbă, luă cafeaua.
- Nu ai putea să îi duci tu astăzi Nadia? Sunt obosit și în întârziere.
- Nu pot iubi, mă grăbesc la salon să fiu frumoasă pentru diseară. E important pentru mine.
- Bine.
Plecă spre mașină cu cei 3 copii după el. Conduse absent până când Mary îl strigă:
- Tată, oprește ai trecut de școală.
Trase pe dreapta absent și așteptă să coboare cei trei. Mary cea mică năvăli peste el deschizând ușa.
- Ai uitat să mă îmbrățișezi. Rușinică!
O îmbrățisă și porni mașină. Ajunse la muncă, salută colegii, întră în birou își luă materialele de prezentare. Îi privi pe cei prezenți, îi salută formal, și începu prezentarea proiectului de dezvoltare și extinderea firmei. Făcu totul profesional ca un robot.
- Președintele consiliului de administrație se ridică:
- Bravo Michael! Ești noul nostru partener. Ședința asta e doar formală. Știam toți proiectul tău și ce poți să faci. Te așteptăm în sala de protocol să bem un pahar de șampanie.
- Multumesc. Vin acolo în 15 min.
Michael intră în birou și atunci se întâmplă. Îl văzu în mintea lui. Jeorge, copilul lui cu Madlene, îi murise în brațe de tifos. Madlene îl părăsise la scurt timp după, nesuportând gândul ăsta și învinovățindu-l pentru că nu au avut bani să îl ducă mai devreme la doctor. Copilul se stinse încet în brațele lui în chinuri mari cu ochii mari privind la el cerând salvare și ajutor. 
- Tată nu vreau să mor! Ajută-mă!
Se prăbuși la podea. Durerea îl făcea inert. 
    Madlene își găsi repede un soț , proprietarul unei drogherii din zonă. Jean, căci ăsta era numele lui atunci, s-a stins încet prin cârciumile din jurul portului, abandonând munca și pe el. O mai zărea din când în când pe străzi cu chipul fericit alături de noua ei familie. Cât de mult o iubise ! Pe ea și pruncul lor. Jean sfârși spânzurat în curtea mizeră din spatele unei taverne unde alesese să iși curme zilele cu imaginea celor două ființe dragi în mintea lui.
Michael vomită pe podeaua biroului agonizând. Asta îi făcu bine. Se ridică se aranjă un pic și merse în sala de protocol. Reuși să lege câteva discuții formale cu cei din conducere.
- Michael ești liber astăzi. Mergi și săbatorește cu familia. Meriți. De mâine ești noul partener în firmă.
- Mulțumesc.
Plecă spre casă. Nadia îl aștepta deja gatită.
- Fugi și spala-te că în două ore ieșim. Stiu că ai reușit , m-a sunat secretara ta. Și mi-a zis ca ai fost mahmur și ai vomitat în birou și a trebuit să curețe după pe tine. O să arunc romul ălă.
Michael făcu totul automat, se spălă , se schimbă și plecară în oraș. Acolo la restaurant aveau deja masă rezervată de ea. Geoge și Ana îi așteptau la masă deja. Îl salută pe George ca pe un străin pe care îl vedea prima data iar pe Ana o salută din privire. Michael avea privirea unui om pe care îl durea stomacul din cauza ulcerului.
- Scuzați-l pe Michael. A băut cam mult aseară, a avut emoții înainte prezentare și a băut rom. Acum e un pic mahmur.
Seara a fost una ciudată cu o atmosferă apasătoare pe care Nadia o observă și se grăbi să o încheie elegant. Ajunseră acasă cu ea destul de nervoasă pentru ratarea serii.
Michael se prăbuși în scaunul de pe terasă cu sticla de rom lângă.
- Iar bei după ce te-ai făcut de râs astăzi? Ajunge !
Și încercă să îi ia sticla de masă. Michael se ridică furios și o plezni cu un dos de palmă dat cu patimă.
- Mi-a murit copilul și soția m-a părăsit ! Urlă el la ea.
Nadia speriată fugi în casă și se închise în dormitor. După un timp el urcă ușor în urma ei.
- Te rog deschide trebuie să îți spun ceva. Iartă-mă !
Ușa se deschise ușor și Michael intră. După un timp de tăcere el îi povesti tot începând cu cadoul primit.
- De ce mi-ai ascuns asta?
- La început am crezut că e glumă, iar apoi am fost încântat de tot ce mi se întâmpla. Mi-a plăcut felul tău de a mă privi ca un om nou și...totul.
- Michael noi suntem aici, te iubim așa cum ești tu, nu trebuie să fii altul. Mergem mâine la psiholog și vom găsi o soluție sunt sigură.
Pentru Michael a urmat o perioadă când și-a luat o vacanță de la muncă, mergând la terapie, dar nimic nu funcționa, durerile tuturor vieților anterioare i se dezvăluiseră treptat. Era din ce în ce mai inert cu familia și cei din jur. Se refugia în băutură din ce în ce mai des. În cele din urmă pierdu jobul de vis și trebuiră să vândă casa, să ia un apartament mai mic. În una din seri Nadia îl auzi momăind ca pentru sine pe canapea intr-o stare vecină cu delirul:
- Nu mai vreau... . Sunt prea mulți. Prea multă suferință, prea multă moarte. Mă doare și mă chinuie fiecare dintre ei. Vin  peste mine  oricând, fără să  mai știu când sunt  eu și când sunt ei.  Când sunt aici sau când sunt acolo. Mă simt pierdut .... Vreau să uit...Vreau să uit...Jeorge a murit....Tată salveaza-mă !
    Michael căzu apoi într-un somn agitat de vise și alcool.
   În una din seri când el se întorcea din unul din barurile în care zăcea zilnic, cu sticla de rom lângă el, Nadia încercă o ultimă șansă cu el:
- Michael, am obosit. Am obosit să lupt eu cu demonii tăi. Nu mai pot să asist cum te distrugi pe tine, pe noi. Am crezut că iubirea mea e de ajuns sa vindece monștrii ăia care te chinuie și ne-au adus aici. 
- Nici copiii nu mai sunt pentru tine un motiv să nu abandonezi viața noastră? Simt că ai renuntat deja la noi... 
- Nu contează că nu mai avem nimic. E ok. O luăm de la început. Dar oricât de mult mi-aș dori eu sa te ajut, să te susțin, nu pot să controlez ceea ce vrei, ceea ce simti. In definitiv e lupta ta cu tine însuți... Aș vrea sa te alegi pe tine, cel din prezent.. Pe cel de care m-am îndragostit și l-am ales să fie tatăl copiilor mei.. 
- Iți inteleg suferinta, dar noi nu suntem vinovați pentru ea. Vom continua aceasta viață fără tine...
Michael o privi absent și răspunse:
- Plec eu, e mai bine pentru voi. Blestemul astă nu îl pot rupe decât eu. Se încălță și ieși pe ușă gârbovit. La ieșirea din bloc zări pe jos cutia de tablă pe care o aruncase demult…. 


Capitolul III


    Trecuseră 10 ani de atunci. Michael dispăruse din oraș și nimeni nu îl mai văzuse. Familia lui se mutase în alt cartier și începuseră o nouă viață fără el. Timpul trecuse si Nadia avea un nou soț, încă un copil și înflorise ca o brândușă târzie de toamnă.
    La gardul casei unde Nadia locuia și dădea copilul în leagăn apăru un bătrân gârbovit și plin de praf care se uita peste gard cu o privire fixă și totuși blândă.
- Ce dorești? Îmi sperii copilul. Te rog să pleci.
- Cadoul! Am dat cadoul! Am uitat! Am uitat tot ! Sunt eu…
    Nadia se prăbuși jos în iarbă. Era el Michael. Părea cu 20 de ani mai în vârstă dar era lucid.
- Michael te rog să pleci ! Vine soțul meu, John, în curând. Nu vreau să te găseasca aici. Copii sunt mari și te urăsc. Pleacă te rog ! Dacă m-ai iubit vreodata pleacă acum ! Te rog !
- Știu e târziu,... prea târziu. Am venit doar să te văd. Și Michael plecă încet pe aleea umbrită de platani și se pierdu din nou ca o umbră.

Epilog:

    Toți suntem Michael și ne purtăm trecutul cu noi , învătând din el dar uneori trecutul ne copleșește și ne sugrumă prezentul. 
    Toți suntem Nadia încercând să salvăm prezentul și în prezentul nostru pe cineva. 
    Toți suntem copiii lor, victimele colaterale, ale unor evenimente, ce urăsc fără motiv. 
    Și da, toți suntem fantomele trecutului ce bântuim prezentul cuiva.
Cu toții realizăm târziu că prezentul e totul…

    Feriți-vă de bătrânii ce vor să vă facă cadouri! Trecutul lor e prea greu pentru voi.
Citeste tot »

luni, 16 noiembrie 2020

Întâlniri surprinzătoare

0




Întâlniri surprinzătoare




Capitolul I

  O dimineață frumoasă la Cabana Sâmbăta pe plaiurile Munților Făgăraș. Suntem un grup mare de toate vârstele. Pornim de dimineață spre Vârful Dara și Vârful Hârtopul Darei. Timpul e așa, ca la munte: ba soare, ba nor, ba ceață.

Nu e una din povestirile mele despre munte și oameni, așa că o să las muntele și oamenii în plan secund.

Atingem obiectivele dorite pe un traseu frumos și mai ferit de turiștii obișnuiți. La întoarcere începe o mică burniță și o ceață groasă. Din întâmplare rămân în urmă admirând colegii de drum ce se jucau prin ceață cu pelerinele de ploaie pe ei, scoțând sunete ciudate de fantome, în dezaprobarea lui Armand care îi admonesta : Măi animalelor, potoliți-vă !

Atunci, în acea ceață umedă, îl văd. Părea un cioban în vârstă cu părul alb și lung. Era așezat pe o piatră și parcă ploaia nu îl atingea deloc. Ca vrăjit mă îndrept spre el. Îmi face semn să mă așez. Mă așez lângă el pe o piatră.

- Ce faci, nepoate? În plimbare pe aici pe la noi?

- Da. În plimbare cu prietenii. Dar matale? La muncă? La oi?

- Nu nepoate, eu munca am terminat-o acum mult timp. Tot la plimbare și eu.

- Nu ești cioban?

- Nu sunt cioban sau poți spune că sunt da nu mai am oi. Zâmbește moșul și își scoate o țigară dintr-un pachet șifonat de Carpați.

- Moșule, de unde mai ai Carpați? Nu se mai fac de 10 ani, poate și mai mult…

- Nu se mai fac? Eee, eu mai am un stoc încă, iar zâmbește și o aprinde așa, fără efort, de la chibrit, deși era foarte umedă atmosfera.

- Și de ce te plimbi pe aici pe coclaurile astea, nepoate? întreabă moșul trăgând din tigară cu sete.

- Caut liniștea sufletească moșule, frumosul, stâncile astea golașe, vârfurile înzăpezite, crestele astea dure. Drumul asta istovitor până aici , toate astea îmi dau o liniște și mă liniștesc. Și ca toți oamenii care caută ceva, îl caut pe Dumnezeu.

- Aici, nepoate? De ce ar fi Dumnezeu aici și nu jos în vale la biserică?

- Așa simt eu ca jos acolo în vale nu e, cred că e aici sus.

- Și ce vrei să îi spui dacă îl gasești?

- Aaaa nu m-am gândit că ar vorbi cu mine, dar i-aș spune așa, câteva.

- Ia zi.

- Lumea asta e strâmbă, moșule, e nedreaptă plină de răutăți, umblăm bezmetici ca niște oi rătăcite conduse de lupi direct în prăpastie. Noi suntem strâmbi și chinuiți de visuri deșarte, de dorințe și demoni. Dumnezeu, păstorul pare că ne-a abandonat.

- Nepoate, oamenii nu sunt oi. Pot să te intreb așa, câteceva?

- Da, moșule, poți.

- Pe lumea asta ai iubit?

- Da, moșule.

- Te-o iubit cineva pe tine?

- Da, moșule.

- Ai umblat, ai văzut frumosul pe lumea asta?

- Am cam umblat, da.

- Păi și astea așa nu sunt de la Dumnezeu, nepoate?

- Cred că da…

- Restul de ce te plângi tu, e de la oameni sau de la Dracul ăla rău.

Moșul îmi întide o țigară. Nu mai fumasem Carpați din liceu, acum 20 de ani. O iau, moșul scoate chibritul și îmi aprinde țigară mie, apoi lui. Fumăm amândoi în liniște.

- Amu nepoate eu plec că mă așteaptă și alții, fugi că rămâi în urmă pe drum. Și să știi că Dumnezeu te-a auzit, știe de tine , de voi toți.

M-am ridicat și am pășit greu pe cărarea de munte. Mă trezisem ca din vis datorită vantului rece. Întorc capul și arunc o privire în urmă. Moșul se pierdea în ceață…. După un timp de mers tăcut în urma grupului realizez...cine era moșul. Dumnezeu se oprise din drum să fumeze o tigară cu mine.

Divinitatea e uneori în oameni, pentru oameni, trebuie doar să o simți.

Capitolul II

  O seara de vara, lungă și frumoasă. Ne aflăm la terasă. Una din puținele locuri unde se mai aude muzică rock. Suntem la bere așa cum spunem noi berarii veseli. Nu o să vă descriu personajele cu care mă aflam la masă deoarece povestea nu e despre ei, ci despre noi, eu și voi. Eram deja pe la a 4-a bere, amețit. De masa noastră se apropie un tip cam la 30 de ani așa cu o bere neagră în mână cu parul lung negru, în geacă de blugi și își trage un scaun la masă.

- Pot să stau un pic aici?

- Ia vezi, poti ? răspund amuzat. Încă un bețiv care cere bani și spune o poveste. Toți mai mulți tineri recurg la asta să facă rost de bani de băutură.

Mă uit la colegii de masă, parcă nici nu îl vedeau, își continuau discuția ignorând musafirul nepoftit. Îl privesc așa insolent poate se simte și pleacă. Fuma o tigară de foi din alea bune nu prostii de 10 lei bucata. Deci trag eu concluzia are bani. Scutim deci povestea și cerutul banilor.

- Nu stau mult, voiam să schimb două vorbe cu tine.

- Cu mine? Ne cunoaștem?

- Da. Ne cunoaștem. Chiar bine.

Mă uit cu interes la el. Sigur nu îl cunoșteam. De ce mă aborda așa? Sigur cere bani mă gandesc eu așa, sau poate e legat de muncă…

- Hai, lasă gânditul, nu mă știi așa cum sunt aici dar știi cine sunt, mă recunoști nu? Am pretenții de la tine, prietene.

Prietene..., hmm , tipul prindea curaj, trebuie să i-o retez că altfel lucrurile degenerează.

- Meștere, zi ce vrei si pleacă că mă deranjezi.

Izbucnește în râs:

- Mereu direct și tupeist, nu? Chiar nu mă știi?

Arunc o privire către el, era tot un zâmbet, cine putea fi?

- Bine , hai că nu te prinzi, ești beat. Eu sunt Dracu și râde. Ală rău! și aruncă un rânjet scurt către mine, dar unul neserios așa.

Da, el era, beția nu mă lasa să privesc situația serios. Era..nu era...amuzant.

- Eu l-am întâlnit pe Dumnezeu, prietene! Îi arunc eu așa flegmatic, ce poți să îmi spui tu?

Râde: - Și? Tot țigări din alea proaste fumează? Și iar râde. Ți-a zis că ai avut de toate, ți-a dat tot și ar trebui să fi mulțumit nu?

- Da…

- Și ești?

- Nu prea…

- Nu ești împlinit nu? Vrei mai mult nu? Și parcă vrei și altceva nu?

- Da, drace vreau, toți vrem.

- Ce vrei?

- Nu știu… la toți ne lipsește așa ceva… un sens. Parcă suntem niște jucării stricate.

- Nu mai vrei o bere? Fac eu cinste.

- Ok. (Diavolul e simpatic, face cinste)

- Uite, îți explic. Voi nu vreți decat două lucruri ca să fiti fericiti.

- Da? Care?

- Unul: vreți recunoașterea celor ca voi. Să fiți integrați, iubiți, recunoscuți, până și plecarea după lumea asta o faceți mai repede dacă lăsați în urmă oameni care vă apreciază. Nefericirea vine din faptul că sunteți răi unul cu altul, răi și ticăloși. Răul e in voi, așa ați fost mereu. Deaia m-am certat cu Moșul. El încă crede că sunteți buni și încă crede în voi și dă vina pe mine pentru ce faceți. Dar eu nu fac decât să vă exploatez potențialul. Sunteți capabili de mai mult rău decât toți demonii din lumea asta și cealaltă la un loc.

- Nu suntem toți așa…

- Nu sunteți toți așa, dar ați putea fi. Toți ați putea.

- Auzi drace? Nu crezi că e și vina ta? În fapt si ticaloșii tot asta caută, recunoașterea și aprecierea, iubirea și apartenența sau integrarea cum zici tu. Nefericirea vine doar din faptul că nu suntem capabili să ne acceptam și să ne iubim pe noi înșine asa, cu răul din noi, așteptând ca recunoașterea și acceptarea să vină de la alții. Dacă ar avea toți curajul să-și înfrunte demonii, să-i priveasca fără frica și să-i integreze în ei inșiși, cred că nu ai avea ce exploata. Nici nu ai fi pe aici daca nu ai fi alegerea unora dintre noi. Cumva și ticăloșii te exploatează pe tine. Le faci tuturor alegerea răului mai ușoară.

- Nu există alegere. Când ai de ales înseamnă că ai ales deja. Eu cred că vă nașteți răi, trebuie să fiți stârpiți toți și refăcută lumea asta.

- Aaaa, apocalipsa aia nu?

- Aia sau asta … râde.

- Am înțeles. Și al doilea lucru care ne trebuie?

- Asta e mai simplu. Sex.

- Simplu.

- Da. Sunteți stăpâniti de dorința asta. Sunteți în stare să vă împerecheați cu oameni, animale, păpuși, roboți, în lipsă o parte dintre voi ajung chiar să își violeze proprii copii. Nu există în univers ființe ca voi.

- Da…, ai dreptate.

- Mereu am, dar eu sunt ală rău cică.

- Dar sexul nu e și nevoia de iubire și integrare ? Poate avem nevoie doar de mai multă iubire. Și iertare. Poate nu ne intelegi.

- Cine să vă iubeasca așa? Cine să vă ierte? Dumnezeu? Tu te-ai ierta?

- Nu… Deci crezi că ne trebuie doar o societate funcțională în care să ne integram și sex altfel o luăm razna și facem tâmpenii. (încep eu să râd)

- Da, e simplu.

Pune berea pe masă, strivește țigara în scrumieră și pleacă. Se întoarce așa zâmbind și zice:

- App. Păstrați distanța socială ! Izbucnește în râs iar și pleacă de tot.

Colegii de la masă încep din nou să vorbească cu mine.

- Cine era mă ală? Și ce voia ? Mă întreabă unul din ei.

- Un tip. Nu prea știu ce voia….

- A dat o bere am văzut se repede politicianul nostru.

- Da.

Da. Amuzant. Și Diavolul era simpatic, făcuse cinste cu o bere. Răul e în noi toți, trebuie doar să îl recunoaștem….

Păstrați distanța socială…..

Citeste tot »

sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Dialog

0

 



 Dialog


    Știi senzația aia care te apasă ca și cum ar mai fi cineva în capul tău? Hai nu sări cu gura, știu, știu schizofrenia. Încă mă amuză cuvântul asta schizofrenia.

    Obosit de această senzație am ieșit la o plimbare în parc. O zi de toamnă târzie cu frig și umezeală. După o tură in jurul lacului am constatat că senzația oarecum dispăruse din cap, dar ceva tot nu era în regulă. Mă simțeam rău, frisoane și ceva dureri musculare. Și aproape abject senzația se mutase în corp. Da simțeam o prezență străină în corpul meu. Am închis ochii, poate dispare.

    Dar nu, am început să o simt, așa ca o prezență ciudată. Dacă strângeam ochii aproape o vedeam. Așa ca o ceață albastră ca un ghem de fâșii tubulare. Semăna cu o pisică. Deschid ochii panicat. Trebuie să merg la un psihiatru… treaba e groasă. Mă uit în jur, o zi mohorâtă și câțiva oameni răzleți. Ceva mă îndemna să inchid ochii înapoi să o văd, să o cercetez. Ok ! Îmi fac curaj. Închid ochii din nou stând pe banca rece și umedă.

    O văd. Semăna cu o pisică albastră. Era agitată cumva, parcă se foia , încerca să își facă un loc așa ca un culcuș. S-a liniștit. Am senzația că ea nu mă percepe. Îi arunc așa un gând. Nimic. Mă strădui mai mult:

Eu:- Hei ce faci?

Se zbârlește un pic, și apoi răspunde:

Ea:- Mă vezi?

Eu:- Cumva mai mult te simt, ce faci aici? În mine? Cine sau ce ești?

Ea: Ești unul din ăia plecați cu sorcova, mă vezi.

Eu: Da sunt. Ce ești?

Ea: Ști ce sunt, și ști și numele meu de botez, dacă mă vezi ști cine sunt. Hai recunoaște, fii sincer.

Eu: Esti...BOALA...ESTI DAVID.

EA:Exact.

Eu: Ce faci aici? Când pleci? Vreau neapărat să pleci !

Ea: Nu plec, sau nu plec cât o să mai percepi tu lumea asta.

Eu: Există tratament, deja se lucrează la vaccin, nu ai zile multe nici aici și nici în altă parte.

Ea: Eu sunt aici, doar aici, fiecare din voi va avea pe altcineva suntem entități diferite. Tratamentul vostru l-am văzut, nu ne îndepărtează, vom rămâne adânc în țesuturile voastre. Nu plecăm nicăieri. Vom trăi cu voi împreună sau deloc.

Eu: Minți ! Facem progrese zilnic. Am învins toate bolile, pe toți ca voi!

Ea: Nu prea ați învins nimic, ameliorați.

Eu: Facem vaccin.

Ea: Faceți, nu vă oprește nimeni.

Eu: Acum dacă tot stăm impreună un timp am o întrebare. Care e scopul vostru? De ce apareți?

Ea: Dar voi? Care e scopul vostru? Sensul vieții voastre care e?

Eu: Suntem creati să trăim, să iubim, să procreem să explorăm și să descoperim secretele universului. Zic eu așa mândru de specia mea.

Ea: Creați? De cine? Să iubiți? Nu iubiți pe nimeni ! Nici pe voi înșivă ! Știu totul despre voi deja și nu sunt aici de mult. Să explorați și să cercetați daaaa, ați descoperit tot ce putea fi mai distructiv, aveți puterea să distrugeți Pământul și încă zece planete pe lângă și nu vă opriți nici acum, dar nu puteți învinge cea mai mică particulă de viață. (Râde)

Ea: Și noi suntem create, și noi vrem să prosperăm ca și voi, și noi procreem și ne înmulțim. Dar noi avem și un scop, nu ți-l spun încă.

Eu: Bine, dar prosperitatea voastră, ne omoară pe noi, dacă noi murim nu dispăreti și voi? Nu putem ajunge la un acord ceva?

Ea: Nu așa faceti și voi? Vă înmulțiți peste măsură, intoxicați planeta cu deșeuri, omorâți toate ființele din jur, sufocați pamântul cu toxine. Până și când muriți nu vă întoarceți în natură. Aduceți cu voi în pămant haine de plastic, cauciuc. Ca să nu mai vorbesc de cavouri, cripte. Mormintele voastre sunt ca niste coșuri inflamate pe fața pământului ce trebuiesc stoarse să se vindece pământul de voi.

Eu: Ce discurs dur, nu am privit niciodata un mormânt așa…

Ea: Ce sperați ca un mormânt așa vă păstrează amintirea vie? Asta a fost mereu grija voastră, nemurirea, să nu fiți uitați, NEMURIREA. Vă simțiți mici și neînsemnați și fustrarea voastră străbate timpul.

Ea: Voi sunteti o BOALĂ a Pământului, ați cuprins tot, distrugeți tot ce atingeți, pângăriți tot ce atingeți. Sunteți gata să omorâți gazda pe care trăți. Exact ca cea mai rea boală.

Eu: Da….Ai dreptate…. Dar stai… Dacă noi suntem BOALA, David voi ce sunteți ? Tu David ce ești?

Ea: Spune tu, stiu că realizezi, dar nu vrei să crezi.. (zâmbește)

Eu:…..Ești… TRATAMENTUL.

Ea: da, unul din ele.

    Deschid ochii, se întunecase, vântul rece și înghețat îmi potolea frisoanele. Era deja întuneric, mă ridic încet și plec ușurel spre casă.     Pardon, ...plecăm.

Citeste tot »

vineri, 17 ianuarie 2020

Oglinda

0


Oglinda

Cad fulgi de suflet  pe oglinda răsturnată din faţa mea. Se topesc intr-o clipă, dar de sus cineva trece prin răzătoare mai mult suflet. Fulgii nu se opresc, clipele trec rând pe rând. Încet oglinda se acopera de un strat de gheaţă din fulgii topiţi.
Ninsoarea nu se opreşte. Oglinda se acopera de un strat gros de nea albă. Da, sunt multumit, oglinda cea rea a dispărut sub neaua albă. Mai am putin suflet dar mie imi ajunge.
 Nu mi-a trebuit niciodata prea mult. Şi oricum acum nu îmi mai trebuie aşa mult. Nu se mai uita nimeni de dincolo aici. E liniste.

Citeste tot »